A face ceea ce-ți place sau a-ți plăcea ceea ce faci

hello-i-m-nik-281498-unsplash

Cât timp suntem copii căutam să facem în general activită
țile care ne aduc plăcere: joacă cu anumite jocuri sau lucrul cu  obiectele preferate. Apoi creștem mari și suntem nevoiți să avem ocupații care nu ne aduc întotdeauna satisfacție. Putem îmbina lucrurile astfel încât să simțim plăcerea indiferent de activitate depusă?

Muncă e brățară de aur

Am avut o copilărie frumoasă cu multe dintre vacanțele de vara petrecute la bunica din partea mamei. Astfel, am avut norocul de a învața de la ea să fac tot felul de activități: hrănit păsările din curte, strâns de fân, cules de cartofi, pregătirea diverselor feluri de mâncare, țesut de covoare, cusut pe etamină și multe altele.

Astfel am prins drag de muncă de la bunica-mea, o femeie simplă, care a înfruntat încă de tânăra greutatile vieții. Întreagă ei viață a fost că o furnicuță, a lucrat pământul și a îngrijit animalele cu drag. Punea suflet în orice muncă făcea, astfel că îmi amintesc cu nostalgie de vremurile când bunica-mea trăia și  noi, nepoții ei munceam după puterile noastre cum zicea ea, în casă, în grădina sau la câmp.

Căutarea căii potrivite naturii nostre umane

În zilele noastre, prinși în vâltoarea vieții și în complexitatea ei,  ne pierdem sensul și ajungem să nu mai punem suflet în ceea ce facem.

Lucrăm în domenii la modă, dar care nu se potrivesc naturii noastre sau felului nostru de a fi. Asfel că, am întâlnit câțiva oameni care după mulți ani de muncă într-un anumit  domeniu au  lăsat tot ce au construit cu trudă și s-au indreptat spre activități aflate la polul opus.

Trec și eu printr-un astfel de proces. Mă întorc în copilărie să descopăr pasiuni îngropate, vise uitate, speranțe neverosimile. O întreb pe mine cea din copilărie ce i-ar fi plăcut să facă când va fi crescut mare.

Cred că acesta este sensul unei vieți împlinite: să faci cee ce-ți place. Deși am lucrat aproape 4 ani în Contabilitate și de mai bine de 10 ani lucrez în IT,  iar din vara anului trecut transmit și altora din tainele meseriei mele prin intermediul cursurilor la care sunt trainer simt că drumul meu este altul.

Iubesc copii, cărțile,  natură și  libertatea. IT-ul nu e despre oricare dintre acestea.

Am lucrat cu multă pasiune căci în timp am început să-mi îndrăgesc meseria. Dar acum simt că am nevoie să mă redefinesc, să-mi stabilesc un alt drum ținând seama de ceea ce iubesc eu la lumea această și să fac cee ce am visat de mic copil: să scriu.

Reclame

Acceptarea de sine

foto: pixabay.com

De mic copil m-am „luptat” sa fiu alt om, sa sterg cu buretele copilul care tanjea dupa iubirea materna, apoi adolescenta timida care-si dorea clipa ei de glorie si care s-a transformat in studenta extrem de complexata de greutatea-i putin peste normal.

La varsta de 22 de ani cand am inceput sa fiu un adult responsabil avand job full-time inca mai erau multe de uitat. Dar pe nesimtite, in ani , mintea mea reactionase la razboiul pe care eu insumi il declansasem: dezvoltasem un fel de sine fals.

Am realizat asta de-abia cand eram pe drumul regasirii mele.


Acum ma recuperez din pustiul unde m-am abandonat. E un intreg proces, invers de data aceasta din toate punctele de vedere. Ma regasesc vesela, optimista, uneori copilaroasa, increzatoare, frumoasa. Ma descopar eu, cea autentica.

Mi-e infinit mai usor acum sa ma accept, decat mi-a fost sa ma recreez cum credeam ca trebuie sa fiu. Am pus stop la fuga de mine.

Jocul lui Gerald – intoarcerea mea spre universul lui King

E un soi de fascinatie care ma atrage la cartile lui Stephen King. In paginile cartilor lui impleteste cu deosebita maiestrie un univers ireal unde mortii primesc glas si unde cei vii nu reusesc sa mai distinga granita dintre real si imaginar.

Romanul „Jocul lui Gerald” se afla in biblioteca mea de cativa ani. Cum timpul a fost in defavoarea mea de fiecare data cand am avut vreun imbold de a ma lasa purtata prin lumile imaginate de geniul lui King am amanat citirea acestei carti mult prea mult timp. Dar, in momentul in care am inceput sa o citesc aproape ca nu am mai lasat-o din mana. Am citit-o in mare parte la ceas de seara, balsam pentru insomniile care uneori ma bantuie.

Este o carte despre jocul mintii umane in fapt. Jocul constiintei si al inconstientului se intrepatrund in mintea lui Jessie, nevasta respectabila a unui avocat de succes din Portland. Jessie

Jessie Mahout Burlingame, sotie a lui Gerald, sora a lui Maddy si Will, fiica a lui Tom si Sally, mama a nimanui” se lasa atrasa de sotul ei intr-un joc erotic. Actiunea se petrece in casa lor de vacanta aflata pe malul pustiu din nordul lacului Kashwakamak.

Evenimentele se precipita, iar personajul principal, Jessie , ramane inlantuita cu o pereche de catuse avandu-l ca partener mut pe sotul ei care sufera un atac de cord si ramane prabusit in fata patului matrimonial.

Din acest moment Jessie realizeaza ca nu este totusi singura si diverse voci incep sa o bantuie printre care vocea nevestei supuse, vocea lui Ruth Neary – fosta colega de camera din facultate-, vocea fostei terapeute -Nora Callighan. Depinde doar de ea sa le deosebeasca pe cele care vor sa o ajute si care nu, care sunt cele reale si care sunt cele imaginare.

Afla ca pentru a se putea elibera din patul care i-ar putea deveni mormant trebuie sa faca pace cu trecutul.

Actiunea in mare parte se desfasoara intr-o singura camera care, insa, cuprinde intreg universul eroinei noastre. O pleiada de evenimente are loc in aceasta camera, iar scriitorul reuseste sa creeze suspans folosindu-se de cateva personaje: un caine vagabond si un hot necrofil.

Daca reuseste sau nu Jessie sa infrunte si sa accepte trecutul asta se poate afla abia in ultimele pagini ale romanului.

Copilăria retrăită prin ochii adultului devenit parinte

foto: pixabay.com

Pe cand baietelul meu avea trei anisori lucram impreuna cu un coleg care inca nu devenise parinte. L-am surprins cu raspunsul meu cand, intr-una din zile, m-a intrebat de ce pastrez cate o bombonica pentru a-i duce copilasului meu (in firma in care eram atunci se obisnuia ca angajatii care-si sarbatoreau ziua de nastere ori se intorceau din diverse delegatii sa ofere colegilor diverse dulciuri).

I-am spus colegului meu ca-mi iubesc copilasul si ca-l rasfat din cand in cand cu ceva dulce. Am adaugat ca acest lucru ma face sa-mi retraiesc copilaria.

Am realizat imediat dupa ce am rostit aceste vorbe ca intr-adevar asta se intampla in viata mea de mai bine de trei ani.

Eu, fiind cea mai mare dintre cei cinci frati, am fost nevoita sa-mi asum rolul de supraveghetoare, protectoare, indrumatoare. Nu a fost un lucru benevol. Eram fata, prima nascuta iar asta era regula. Una ancestrala as adauga eu acum. Nerespectarea ei ar fi atras doar neplaceri, fara nici o urma de explicatie. Din pacate…

Astfel ca, m-am maturizat mult prea devreme, ba chiar nu as exagera cu nimic daca as spune ca am fost un copil fara copilarie, mult prea serios, atent, modest si rusinos.

Baietelul meu m-a ajutat sa-mi regasesc copilul interior si sa incep un proces de vindecare prin acceptare, iertare, joaca, dans, plimbari, citit si cuvinte (multe cuvinte). Am vorbit cu copilasul meu din prima lui zi de viata.

M-am implicat in toate activitatile facute impreuna cu el asa cum am condiderat si am simtit ca e cel mai bine pentru el. De fiecare data am pus si un strop din mine, din ce mi-ar fi placut sa primesc eu, copil fiind, din partea parintilor mei.

Copilasii nostri ne ajuta involuntar sa ne vindecam rani vechi, acoperite de negura timpului, dar cel mai important este faptul ca ne retraim copilaria asa cum am visat candva.

Trebuie doar sa ne dam voie sa fim iar copii alaturi de micile noastre comori.

Recompensa e una singură: bucuria drumului prin viaţă


Am văzut în urmă cu câteva luni un videoclip pe Facebook care mi s-a părut reprezentativ pentru călătoria noastră prin viaţă:

Era vorba despre o cursă între mai multe persoane unde linia de start era diferită în funcţie de bagajul fiecaruia. Competitorii primeau un avans de doi paşi pentru fiecare situație prielnică experimentată în viaţă: părinţi căsătoriţi sau şcoala privată ori faptul de a nu fi trebuit să-şi fi făcut griji pentru fiecare masă servită.

Asfel că, la linia de finish se putea spune ca ajungeau printre primii cei avantajaţi de anumite situaţii mai degrabă decât cei inzestraţi cu calităţi de atlet.

Poate e o anumită doză de cinism în acest videoclip împletită cu o concluzie tristă spre final. Dar e adevarul: viaţa nu este cinstită şi am fi nebuni să ne asteptăm sa fie altfel.

Viaţa e pur şi simplu asa cum este: uneori frumoasă, alteori mai dură, presărată cu puţină fericire şi ceva dramatism.

Indiferent că porneşti la drum cu bagajul plin, nefiind nevoit sa lupţi prea mult, ori pleci cu bagajul gol rămânînd uneori lipsit de putere pentru a-l umple, la sfârşitul drumului e o singură recompensă: călătoria prin viaţă.

Cine se asteaptă la o altă răsplată este doar extrem de idealist şi prea optimist.